No.3: Margento este o trupă puţin cunoscută în România. Ne poţi da câteva detalii biografice?
Chris: Este adevărat că suntem mai cunoscuţi în străinătate, unde de fapt ne-am şi afirmat mai întâi şi am câştigat distincţii semnificative, dar asta nu cred că înseamnă că nu suntem cunoscuţi şi în România – cel puţin pentru un anumit public. Este vorba de publicul care a cumpărat suficiente exemplare din Margento II ca să câştigăm Discul de Aur în 2008.
Trupa a fost înfiinţată – oficial – în 2001, de un poet, un pictor şi un pianist şi compozitor de jazz şi rock, printr-un happening la clubul ArtJazz, cu ocazia lansării unei cărţi de-ale mele. Zic "oficial" pentru că înainte de acea lansare ca şi după, pâna în ziua de azi, trupa asta a existat şi există cel puţin la fel de intens şi în modurile sale mai puţin oficial organizate, deşi în esenţă tot publice, ba chiar comunitare şi comuniale. În sensul că ani de zile înainte eu petreceam zile în şir la atelierul pictorului de care zic (şedinţele s-au mutat mai târziu în studioul de înregistrări al unui alt component), scriind în timp ce el şi fratele lui pictau, şi vorbind, citind şi recitând, cântând sau ascultând muzică, mereu într-un mod interactiv şi cu un public la un moment dat extrem de sau chiar prea numeros de amici şi cunoştinţe care se implicau şi ei cu comentarii, întrebări, sugestii sau – artişti la rândul lor – cu desene şi versuri. La un moment dat, cineva încântat de ce se întâmpla acolo, pur şi simplu a zis – n-ar fi bine oare din când în când să faceţi asta şi în spaţii "mai" publice? Mie mi-a plăcut formularea (în sensul că nu numai pe scene sau în locuri "special amenajate") ci şi în locuri neaşteptate, dar altfel foarte comune, cum am şi făcut mai târziu peste tot în lume pe unde am fost.
Spectacolul de la ArtJazz de care zic a început la 8 şi s-a terminat la 3 dimineaţa, când pianistul nu mai putea fizic, având degetele umflate de la clapele înţepenite ale pianului care ocupă de o sută de ani o treime din suprafaţa clubului, iar pictorul umpluse deja două pânze de câţiva metri pătraţi şi acum trecuse la tricourile noastre şi ale spectatorilor. E vorba de pictorul Grigore Negrescu, iar pianistul e Valentin Baicu. Ni s-a alăturat apoi vocalista Maria Răducanu şi, la scurt timp, chitaristul, compozitorul şi inginerul de sunet Costin Dumitrache şi bateristul Valentin "Q" Nicolescu. Pe al doilea album a făcut voce Sorina Enea, iar în prezent, pe lânga Maria Răducanu face voce şi Marina Gingiroff, care e solistă vocală şi la trupa Abis. Mai avem şi diverşi invitaţi, dintre care cei cu statut "aproape permanent" sunt chitariştii Călin Grigoriu şi George Constantinescu.
No.3: De unde vine numele Margento?
Chris: Bine întrebi numele, şi nu cuvântul, pentru că nu e un cuvânt, sau mai bine zis, nu era până nu l-am inventat noi. După care am aflat că există de fapt, e şi numele unui oraş din America de Sud; şi sigur că eram conştienţi de asemănarea şi trimiterea la cuvântul "margent" din versul "or in the beached margent of the sea" din Visul unei nopţi de vară. Unii recenzenţi au mai făcut speculaţii (simpatice nouă) despre conflarea într-un cuvânt a mai multor termeni legaţi de poetica trupei – marginal, emergent, urgent şi... argint, sau chiar Argeş (deşi nu suntem de-acolo) – etimologia dacică a hidronimului ar fi posibil înrudită cu rădăcina indo-europeană prezentă şi în latinescul argentum, rădăcină ce iniţial însemna strălucire – şi astfel numele Margento poate însemna (şi) lumină.
Toate astea sunt acolo, bineînţeles, vrem sau nu vrem, dar de fapt numele este felul cum am citit noi semnele din sigla trupei, prezentă pe albume, pe afişe, şi uneori şi în cărţile mele, pe care o puteţi vedea la linkul ăsta şi care a fost pictată de Grigore Negrescu în urma unor discuţii avute cu noi toţi şi încercând să prindă acolo artele implicate, crezul artistic al fiecăruia şi nişte portrete ale noastre esenţializate (după tehnica icoanei bizantine). Este în acele semne (sau rune), după cum ne-a mărturisit el până la urmă, o alchimie a interacţiunii în trupă şi o trasare a căii sufletului nostru comun, în trup, prin lume.
No.3: Cum ai descrie muzica Margento?
Chris: În primul rând vreau să insist asupra faptului că nu e o trupă numai de muzică. Sau, mai bine zis, e o trupă în care muzica se creează prin sunete şi zgomote, imagini şi întuneric, cuvinte şi glosolalii. În acest context, e foarte greu, dacă nu imposibil să desparţi partitura muzicală de imagini şi recitativ.
Dar chiar şi vorbind aşa – făcând abstracţie de toate celelalte şi rupând partea asta din context – am văzut că specialiştii înşişi au păreri foarte diverse, uneori chiar contradictorii. S-a spus că e un fel de progresiv care duce spre Yes (foarte măgulitor, dar riscăm să ne ia fanii Steve Howe et comp la bătaie pe bună dreptate), alţii că suntem psihedelici şi că ne cheamă Pink Floyd de Romania (acelaşi comentariu în paranteză), sau că ar fi elemente de surpriză, de aluzii postmoderne şi parodii teatrale gen Frank Zappa (cum?), că ar fi nu jazz-rock ci un rock care are pasaje jazzistice (poftim?), că elementele de folclor românesc şi oriental sunt fundamentale, că e un fel de Al di Meola cu Leonard Cohen (ceeeee?), că e muzică de film, că sunt de fapt teme de heavy metal clasic rearanjate în context de art rock şi operă, că e trip hop, că e muzică ambientală, că muzica nu are nicio importanţă, contează numai versurile spuse de poet şi eventual show-ul făcut de pictor, dacă nu cumva cel din urmă e singurul care are o posibilă valoare, că muzica ar fi foarte bună dar o strică ăla care rage şi o acoperă chiar şi pe Maria Răducanu etc.
No.3: Aveţi la activ două albume, primul lansat în 2005 şi al doilea în 2008. Ne poţi oferi câteva detalii în legătură cu acestea?
Chris: Da, aşa e, doar două albume şi deja ai văzut câte genuri şi influenţe muzicale am acoperit, de nici cu gândul n-am gândit... Primul album conţine în exclusivitate partituri compuse de Valentin Baicu şi are şi un video cu Grigore Negrescu pictând o pânză imensă în cadrul piesei 'Casa surdă'. Inginerul de sunet a fost Costin Dumitrache, omul care în timpul înregistrărilor ne zicea că "păi ce faceţi voi nu e muzică" şi, care, imediat după aceea, vorba lui, s-a trezit cooptat (pe neştiute, dar... de bună voie) în formaţie. Aşa că pe al doilea album temele muzicale sunt cam jumate compuse de Baicu şi jumătate de el – dar ei de fapt lucrează împreună la aranjarea pieselor, la finisare, la înregistrare, efecte etc, făcându-şi o bucătărie dinaintea şi de după confruntarea creativă cu pictorul şi cu poetul, care la rândul lor îşi fac o bucătărie a lor în singurătate, dar o continuă şi o desăvârşesc în comuniune cu ceilalţi, pe scenă sau la studio, unde se lucrează aşadar, se pălăvrăgeşte, se comentează, se bea şi se bârfeşte, şi toate lucrurile astea converg minunat şi telepatic în lucrarea noastră comună.
Acest al doilea album conţine şi o mini operă video-rock, lucrată de pictorul încuiat în atelier şase luni, timp în care a pictat în continuu la o pânză de un metru pe un metru, în faţa unei camere ce fotografia automat, la un anumit interval, ce se mai întâmplase pe chevalet. Grigore ieşea din când în când cu câteva sute de imagini şi ni le arăta iar noi începeam să înnodăm ceva, nişte teme, secvenţe, notiţe care să răspundă la ce făcuse el. Cu aceste răspunsuri în minte, Grigore se întorcea din nou în chilie şi ducea mai departe pictura. După şase luni, zecile de mii de imagini au fost sintetizate de el şi de Costin într-o animaţie de 13 minute care merge în ritmul piesei muzical-poetice crescute şi sintetizate şi ea între timp. Se numeşte 'Hora Asymptotica' şi se poate vedea-asculta şi pe Youtube.
No.3: Cum ar putea un posibil fan să asculte sau să achiziţioneze aceste albume?
Chris: Păi cel mai sigur şi mai ieftin prin comandă pe internet la casa de discuri Soft Records, şi le primeşte direct acasă. Altfel, sunt (sau erau) la Cărtureşti, la Humanitas, pe la mall-uri etc. Sunt şi unele înregistrări pe internet.
No.3: În 2008 Margento a participat, împreună cu trupele Abis şi Einuiea, la realizarea unui proiect multimedia, intitulat "7-11=3", ce a fost filmat şi lansat pe DVD. Spune-ne câte ceva despre această experienţă.
Chris: A fost ideea lui Costin Dumitrache, şi, ca de obicei la el, o idee genială. Trei trupe, cu trei spectacole fiecare, în aceeaşi zi – în zori, la amiază şi seara/noapea – pe acoperişul Muzeului Ţăranului Român. Titlul de aici vine – de la 7 dimineaţa la 11 noaptea, trei trupe, a câte trei spectacole.
De fapt a început pe la 6 dimineaţa şi s-a terminat după unu noaptea, iar trupele au avut ce-i drept câte 3 show-uri, numai că, între aceste reprize, Grigore continua să picteze iar eu veneam din când în când şi îl susţineam cu nişte lecturi/improvizaţii de versuri (sau strigături anglo-române), plus că mai rămâneam făcând asta şi când se apucau de cântat celelalte trupe, aşa că programele, componenţele, repertoriile au devenit foarte fluide, dezintegrându-se, dizolvându-se, amalgamându-se şi recoagulându-se în cele mai neaşteptate metamorfoze.
Grigore a pictat pe o pânză de trei metri înălţime şi 30 de metri lungime pe care nu numai că a acoperit-o până la miezul nopţii, dar a şi realizat o pictură copleşitoare atât ca dimensiuni cât mai ales ca forţă a expresiei.
În acel ramificat şi mereu ramificându-se carnaval de moduri, genuri, registre şi relaţionări, esenţială cred că a fost starea de spectacol permanent, neîngrădit, spontan şi comun, misterul sărbătorit la vedere, dar infinit în templul lumii, ca întâmplare (inclusiv în sens etimologic de in-templ-are) şi teatru străluminat, imediat şi laic, nesfârşit dar convergent, eliberat de orice dedublare însă multipicându-se infinit prin fuziunea cu celălalt.
No.3: Dintre toate concertele susţinute până acum, care ţi s-a părut cel mai interesant?
Chris: Păi cel de care tocmai îţi ziceam a fost unul dintre ele. Unul care iarăşi mi-a rămas pregnant în memorie a fost cel de la Berlin din 2009, când am deschis prima ediţie de European Poetry Slam; într-un teatru plin ochi cu poeţi şi spectatori din toată Europa care au reacţionat minunat. Dintr-un turneu în Anglia mi-au rămas nu atât cele "de forţă", cât unul improvizat afară, pe treptele unei biserici catolice seculare, încojuraţi de unele doamne cuminţi şi uluite, din comitetul cultural-parohial, şi de trecători care se opreau ca la bâlci, sau care se aşezau pe iarbă şi ne urmăreau din ce în ce mai atenţi, sau nu. Ori în turneul din Australia, un show la care unii spectatori care veniseră să ne mai urmărească o dată, l-au tot aşteptat pe Grigore să-l vadă cum se desfăşoară de data asta, iar el de fapt îşi pregătise din timp nişte fundaluri subtil elaborate pe cele două pânze afişate pe scenă, şi nu a făcut decât să apară la un moment dat şi "să-i ardă" câteva dungi şi curbe. Şi gata. Pe de-o parte nu le venea să creadă că asta a fost tot, dar pe de alta se uitau fascinaţi cum cele doar câteva trăsături au scos la lumină nişte perspective nebănuite în ceea ce păruse până atunci doar un simplu fond ceva mai colorat decât obişnuita pânză albă.
No.3: Ce ne poţi spune despre feedback-ul oferit de publicul care vine la concertele voastre?
Chris: Unii se amuză şi gustă umorul şi bombardamentul lexical şi sintactic din fazele mele solo, alţii sunt cu ochii pe pictor şi pe proiecţii, iar connaisseurii de muzică sunt cu urechile la Maria şi Marina, pe Costin şi Vali. Sunt nu puţini şi cei care absorb întregul, se droghează, cum zice Maria, cu sincretismul nostru artistic, lumesc.
No.3: Margento nu a mai susţinut un concert în România de ceva vreme deoarece tu ai fost plecat din ţară. Vei mai reveni pentru a concerta sau Margento e deja un capitol încheiat?
Chris: Margento va fi un capitol încheiat atunci când vom fi murit noi toţi, dar chiar şi atunci o să înceapă, de fapt, un nou capitol, tot Margento, prin care vom intra mai departe în altfel de telepatii.
E adevărat că sunt de mai bine de vreo doi ani mai mult în străinătate, în Satele Unite şi mai nou am nişte angajamente universitare şi în Asia de Sud-Est, în Vietnam şi Thailanda, plus proiecte literare şi în alte regiuni din zonă (aşa că fac un fel de navetă, dacă şi aia se mai poate numi navetă... peste Pacific). Avem, însă, programate pentru anul viitor un turneu cu Margento în Asia şi unul în Statele Unite. În România avem în plan un show sau două în iunie 2012.
No.3: Ce părere ai despre scena muzicală underground din România? Ce trupe româneşti îţi plac?
Chris: Scena underground este foarte dinamică şi plină de experimente, problema uneori e că nu e suficient de underground. Adică aud destul de des trupe care s-ar vrea avangardiste şi "obraznic" experimentale, dar care sunt mai degrabă înduioşător de cuminţi. Şi făcând compromisuri (stilistice şi nu numai) inutile, că de rămas rămân tot în circuitul de cluburi jigărite, dar îşi vând "fecioria" pe blana de pe gard.
Trupa mea preferată este Cri Gri, un proiect care a trecut prin n componenţe, variante şi stiluri, şi în toate dintre aceste avataruri, compoziţiile lui Ştefan Mardale au sunat minunat. În plus, versurile lui "Fane" sunt absolut savuroase şi de o ingeniozitate şi acuitate rare, dacă nu unice la ora actuală. Ştefan Mardale are pregătită pentru tipar, de altfel, şi o profund impresionantă carte de proză, care se va citi pe nerăsuflate.
Dintre muzicienii solo, preferatul meu este, de departe, Bogdan Bradu, cu care am avut şansa să lucrez şi eu, după cum s-a mai anunţat prin presă, la o operă rock. Libretul meu este aproape gata, mai are nevoie doar de nişte retuşuri şi completări (ştiu că zic aşa de astă vară, dar am fost îngrozitor de ocupat) după care vor urma spectacole de lansare la teatre, la operă, şi, de la un punct încolo, pe stadioane, de ce nu?
Un performer pe care îl preţuiesc mult este hip-hopper-ul Călin Ionescu, extrem de percutant, magistral tehnician şi cunoscător autentic al genului şi culturii aferente, care îşi scrie şi prezintă de cele mai multe ori nişte versuri de o nemiloasă relevanţă pentru cei trăitori sub vremi.
Se înţelege că sunt extrem de ataşat de trupele Einuiea şi Abis, practic trupe din trupa noastră (şi reciproc).
Un omagiu trebuie să aduc şi Sarmalelor reci şi mai ales textierului Florin Dumitrescu, un poet de primă mână cu volume remarcabile de versuri şi preocupări extrem de serioase în domeniul formelor poetice, un "gongorist" care are multe de spus. Şi un memento pentru Anca Parghel.
No.3: Tu eşti prin excelenţă un poet. Ne poţi spune câteva lucruri şi despre această activitate?
Chris: Nu exist ca poet în afara Margento. Pentru mine nu există poezie fără lucrul cu celălalt – fie că acest celălalt este pictorul Grigore, un poet contemporan sau mort acum sute de ani, un loc anume, sau Duhul însuşi. Poezia adevărată e comunitate, iar comunitatea vie este poezie.
Astfel, Margento a devenit numele unui autor colegial şi, totodată, titlul unui poem la care contribuie, alături de mine, poeţi români şi americani, europeni şi asiatici. Acest poem la care lucrez, lucrăm deja de câţiva ani, se articulează şi se ramifică după principiul grafului din matematică şi informatică (e un poeMgraf, sau în engleză, grapHpoem) şi vibrează corelaţional după ideea jam sesion-urilor din muzică. Prima secvenţă care a apărut anul trecut în Cartea de la Curtea aşa a şi fost intitulată – "Margento. A Poetry Jam Session". Între timp, noi ramificaţii ale acestui arbore de limbi şi toposuri au mai apărut în unele publicaţii din Statele Unite şi din România (urmează chiar acum o mică nouă tranşă în Poesis International no 7).
No.3: Şi rămânând la subiectul literatură, ce scriitori contemporani români ai recomanda publicului No3.ro să citească?
Avem nişte "grei" printre noi, ca Şerban Foarţă şi Emil Brumaru. Foarţă trebuie să ne intereseze din mai multe pricini, cum ar fi colaborarea lui cu Phoenix pe "Cantafabule", unul dintre cele mai reuşite poeme-cântec din istorie. Vorbim de ceva care merge la sufletul ascultătorilor ca şi al celor ce degustă rafinamentele literare. La un moment dat am umblat vreo doi ani cu cartea "Texte pentru Phoenix" după mine şi parcă tot nu mi-a ajuns. Este de citit şi recent plecatul dintre noi, Mircea Ivănescu, un poet care vorbeşte atât de proaspăt nouă şi celor ce vor veni. Şi, pentru mine cel mai iubit poet din secolul XX, Gellu Naum.
Dintre cei în curs de "clasicizare", recomand astăzi (în caz că nu sunt deja pe noptieră sau printre bookmark-urile de pe net) doar cinci nume – O. Nimigean, Felix Nicolau, Ruxandra Cesereanu, Iulia Militaru şi Nicolae Avram – care, la rândul lor, vi-i pot recomanda, că ştiu ce zic, pe toţi cei pe care nu i-am pomenit eu, ca şi pe mulţi, mulţi alţii. Toţi membri Margento.
Mai sunt, însă, doi contemporani de care eu personal nu mă despart niciodată (le am operele complete în format electronic, deh, "binefacerile virtuale"...) şi care, în mod semnificativ, dar încă insuficient exploatat, au fost contemporani şi între ei – Eminescu şi Whitman.
